CINE ESTE VICEPREŞEDINTELE PARTIDULUI NEAMUL ROMÂNESC?

Cele peste 115 cărţi pe care le-am tipărit, dicţionarele şi alte instrumente de evidenţă ale Uniunii Scriitorilor din România şi ale Uniunii Ziariştilor Profesionişti, din care face parte, sutele de „voci” ale confraţilor risipite în prefeţe, reviste, la lansări de carte, oferă date bio-bibliografice personale, din care, în principal rezultă că fiul ţăranilor români Constantin şi Constantina Rotaru, a venit pe lume în ziua de 28 martie 1950, în localitatea Glîmbocata, comuna Leordeni (care l-a desemnat Cetăţean de Onoare), judeţul Argeş (care, de asemenea, l-a ales Cetăţean de Onoare, după ce mai mulţi ani fusese Fiu al Argeşului) şi că are o devenire atât militară cât şi în redacţii şi la catedră spectaculoasă.

Treptele almei mater ale celui care astăzi este Gl. Bg. (r) Prof. Univ. Dr. Ing. Nicolae Rotaru  s-ar putea numi: (1965) după opt ani consecutiv posesor al Premiului I absolvent al Şcolii elementare din sat (al cărei patron spiritual este azi), (1969) bacalaureat al Liceului teoretic profil real la actualul Colegiu Naţional „Vladimir Streinu” din Găeşti, (1972) absolvent al Şcolii militare de ofiţeri de transmisiuni Sibiu, (1981) licenţiat al Academiei Militare Generale, facultatea transmisiuni, Bucureşti, (1990) licenţiat al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, (1996), master în specialitatea Presă Scrisă, Universitatea din Bucureşti, (2003) doctor Sociologia comunicării, Facultatea de Sociologie şi Universitatea din Bucureşti urmate de alte cursuri post-doctorale în cadru ANIMV.

Devenirea profesională poate fi periodizată trinitar astfel: ofiţer instructor, specialist transmisionist, expert statmajorist în unităţi ale Jandarmeriei inclusiv în Comandamentul de Armă; jurnalist profesionist angajat în presa centrală a MAI, îndeplinind toate funcţiile, inclusiv pe cea de primul director al revistei Pentru Patrie; dascăl urcând toate treptele ierarhiei didactice universitare, angajat al Academiei Naţionale de Informaţii şi asociat la diferite instituţii de învăţământ militar (precum Şcoala de subofiţeri Jandarmi Drăgăşani) şi civile (cum este Universitatea bucureşteană Hyperion).

A urcat ritmic treptele ierarhiei militare, ca şi pe cele ale cariere didactice, primind numeroase medalii, ordine, diplome, premii, prime etc., a acces în mediul jurnalistic deţinând funcţii administrative în organizaţia de breaslă, a primit numeroase trofee şi aprecieri pe linia creaţiei literare (a câştigat trei concursuri de debut – roman, poezie şi proză scurtă, cu numele ascuns în moto), a tipărit valoroase cursuri şi cărţi de specialitate în domeniile leadeshipului, psihosociologiei, eticii manageriale şi comunicării organizaţionale, a primit zeci de trofee la saloane şi târguri de carte, a organizat activităţi culturale, artistice, caritabile în şcoli, cămine, case de copii. Este activ pe reţelele de socializare, face călătorii pe cont propriu pe care le finalizează cu cărţi al prieteniei, făcând imagine frumoasă României şi popularizând ţările vizitate.

Din punct de vedere al pasiunilor, afară de lectură (cuplată cu pasiunea scrisului atât în domeniul ziaristic, dar mai ales în cele beletristic şi ştiinţific) şi preocupările rebusistice (mai cu seamă componistica de loisir), se pot enumera acţiunile voluntare desfăşurate pentru mai binele bătrânilor, copiilor defavorizaţi, în diferite organizaţii non-profit sau individual.

Patriot de profesie, propovăduitor ofensiv al democraţiei legii, iubitor de neam şi ţară, familist convins şi statornic, pasionat al modestiei materiale, optimist şi dezinteresat, credincios ortodox, francofon şi european intransigent, făcător de pace şi armonie socială, duşman al viciilor etilic-erotice, al hoţiei, minciunii şi inculturii, perfecţionist (al zodiei berbecului) şi riguros (al ofiţeriei de carieră) aceste sintagme care-s puncte obligatorii de trecere ale vieţii pot reprezenta alte repere de hobby ale unui modus vivendi partenerial-armonic reciproc benefic, clar conturat şi derulat sub puterea unui jurământ militar făcut cu patria şi poporul român sub drapelul tricolor.

Bineînţeles, aşa cum este omeneşte, cel despre care vorbim are sau a avut şi păcate, aritmii de behaviorism, unele abateri pe care le-ar putea exploata drept disidenţe, dar credem că va fi timp şi vor fi oameni interesaţi să le scoată în evidenţă şi să le pună în cântarul bunelor şi relelor cu care trece prin viaţă orice muritor.

HAIDEŢI SĂ ÎNCERCĂM!

VIZIUNEA DLUI NICOLAE ROTARU VICEPRESEDINTE / GENERAL DE BRIGADA, PROF. UNIV. DR.

România, sau teritoriul al cărui miez e România Unită de azi, a fost din străvechime un spaţiu al phtirilor, fiindcă este un meleagul binecuvântat de Dumnezeu, care nu fără temei a fost denumit Grădina Maicii Domnului.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, după modelul unităţii de forţă şi credinţă al strămoşilor lor din vremea lui Burebista şi Decebal, s-au bucurat că li s-a hărăzit această gură de rai pe piciorul de plai de la Dunăre şi Marea cea Mare, dar tot din aceeaşi pricină, care a alimentat jinduiri hrăpăreţe, au avut de suferit mai abitir decât le-au fost mulţumirea şi tihna.

Într-un ritm parcă potrivit cu ajutorul unei maşinării infernale, neamul nostru a răbdat opresiuni, nedreptăţi, împilare, sărăcie, moarte, fie din pricini ale năvălirilor străine, fie din cauze ale aducerii la cârma trebilor din lăuntrul statului naţional a unor revi autohtoni obedienţi ai unor puternici ai pământului. Din timpuri imemoriale, alaltăieri, ieri şi, mai ales şi cu atât mai grav, azi.

Deseori mă surprind, ca autor de fantezii literare, că realitatea incredibilă a luat locul ficţiunii epice credibile. Nu pot accepta dezastrul, nu pot aştepta resemnat sortirea de viitor minoritar în această  Belgie a Orientului, în Micul meu Paris zis şi capitală europeană, nu mă pot deprinde cu etichetările de cobai sau slugi, mai ales că n-am uitat, fiindcă am trăit un timp experimentul egalităţii frăţeşti cu un frate mai mare şi mai egal decât celălalt, nu vreau să accept o Europă a egalilor, dar să aud vorbindu-se de două viteze, ce cercuri concentrice, de amânări de acces în „spaţii comunitare” deşi văd că este aşa şi, ca un solitar al războiului lui Murphi, mă revolt convins că  sunt un perdant. Cineva, tot un ostaş al rigorii şi jurământului de credinţă cu chezăşie viaţa şi sângele pentru patrie şi neamul românesc, zicea că, în curând, dacă nu cumva chiar acum, raportul de forţe al celor care respectă valorile democratice, cred în statul de drept şi guvernământul necondiţionat al legii şi ceilalţi aventurierii momentului, învârtiţii şi iresponsabilii, trădătorii de neam, teritoriu, avuţie şi cele sfinte, infractorii fără scrupule s-a schimbat în favoarea numărului, puterii şi unităţii de acţiune a forţelor malefice.

Nu cred. Refuz să cred. Şi de aceea mai sper în existenţa şi coagularea unui filon naţional, a unei avalanşe a asanatorilor, a deszăpezitorilor, a adulatorilor legii celei drepte, nepărtinitoare, neiertătoare, drastice, puternice,  a iubitorilor de Dumnezeu şi tradiţii, de viitor al copiilor şi nepoţilor noştri, de păstrare şi propăşire a oazei noastre de latinitate şi românism.

Cred că mai sunt români adevăraţi, că vor părăsi starea de silenţiozitate acţională şi expectativă resemnată, că vor conştientiza că există un se poate naţional dacă există un vreau românesc. Cu atât mai mult cu cât apartenenţa la UE şi evoluţia partenerială în NATO sunt circumstanţe favorizatoare, fermenţi potenţatori ai unei asemenea evoluţii.

Nimeni nu doreşte discordie şi sărăcie, nimeni nu înghite nemunca şi matrapazlâcul care atomizează profituri pe seamă celor cinstiţi şi creduli. Neamul nostru este unul răbdător, tolerant, bun creştin, dar nu trebuie uitat că tot el, când cuţitul răbdării i-a pătruns la os a pus mâna pe uneltele vieţii, muncii şi rodirii  pământului făcând să curgă sânge, să explodeze mămăliga, să se scrie cu sânge file precum cele din 1437, 1514, 1784, 1821, 1907, 1989…

Acelor minţiţi şi manipulaţi, acelor victime ale lichidărilor post-ceauşiste şi înstrăinărilor prin inginerii trucate şi ruşinoase a avutului naţional, acelor mulţumiţi cu puţin şi bun al cumpătării pentru a rămâne mult şi destul al ţării, acelor care simt în piepturi bătând inima română azi pentru naţia română de poimâine, acelora care pot repatria căpşunarii ruşinii şi creierele ieftine care-i îmbogăţesc pe alţii, acelora care pot salva aurul (galben, negru, verde, cenuşiu) spre mai binele generaţiilor viitoare, acestor români se adresează sufletul meu, speranţa mea, credinţa mea de iubitor al naţiunii mele distincte şi putincioase în corul celorlalte naţiuni ale continentului care ne găzduieşte cu generozitate şi toleranţă pe toţi.

Nu se poate să se fi stins de tot lumina românismului resurect, vreau să cred că se aşteaptă doar un „no hai” care să facă din bulgărele de zăpadă o siluetă, o stavilă, o santinelă, şi din oamenii aceia de puritate ce pot părea efemeri, prin unitate de gând şi faptă, un front, o forţă, o avalanşă purificatoare. Cred că se poate duce la bun sfârşit, la fel cum nu cred că e imposibil să luăm startul. Haideţi să încercăm. Să constituim, cum ar fi spus un bard, Marele Plural Naţional! Pentru România Mare şi Sfântă! Împotriva tagmei jefuitorilor de Neam şi Ţară. Sus Patria!

SCINTILAŢII NAŢIONALE

DE NICOLAE ROTARU, GENERAL DE BRIGADA PROF. UNIV. DR.

• După ce, hăt, cu destul timp în urmă am scris: „Fii bun când poţi, ştiind că nu există nu pot, dacă există vreau”, citesc dintr-un mesaj primit pe facebook că şi Dalai Lama a spus: „Fii bun de câte ori se poate. Şi întotdeauna se poate”.Dacă aş fi ştiut mai de mult mi-aş fi depus candidatura pentru alegerea ca lider spiritual al Tibetului. Bine că n-am făcut-o. Şi-n România se poate demonstra că se poate. Întotdeauna. Dacă vrei şi dacă nu eşti lăsat singur!
• Mă-ntreb deseori unde-or fi vremurile când înotam în munţii de grâu depozitat, din pricina abundenţei recoltei, în sala de spectacole a Căminului Cultural al comunei natale? Alteori, eu şi alţi copii ne denumeam puieţi de arbori şi ne plantam în acel minereu de aur. Eu eram stejar, Sorin Hoarnă era fag, fraţii Lole şi Miţilică erau ulm şi carpen, vărul Bebe Cioplea era salcâm, iar Doli, fata Cocodichii, era gârniţă. Tuturor ne-a priit acea mutare în arbori, am crescut şi-am împădurit coclaurii patrei. Unii mai mult, alţii mai puţin, după cum ne-a fost hărăzirea. Acum e nevoie de o nouă generaţie de puieţi, că pădurile patriei stigă după ajutor.
• Mi se pare demn de luarea aminte a oricui, faptul că personal, ca magistru, prin amfiteatre universitare am aplicat baterii de teste sociologice studenţilor. Trei întrebări n-au lipsit niciodată: Care e ceam mai mare personalitate europeană a tuturor timpurilor, Care este cel mai mare personalitate a românilor şi Dacă credeţi că trebuie reintrodusă pedeapsa capitală în sistemul judiciar naţional.Aproape în unanimitate şi ani în şir, pe hârtiile (anonime), pe care, pe unele, le mai păstrez, tinerii  chestionaţi i-au trecut pe Hitler sacondat de Stalin, pe Ceauşescu secondat de Eminescu şi apropo de pedeapsa cu moartea au fost majoritari pentru ori s-au abţinut!
• Am ajuns să fim receptaţi ca o ţară de cerşetori. Ştim să cerem. Vrem mereu drepturi. Şi, deseori, primim. Am adăugat la Carta Drepturilor Omului şi dreptul de a avea şi a purta ceea ce alţii aruncă. Ca-n poema „Duşmancele” a lui George Coşbuc.Suntem depozitari de cvasi-reziduuri. Second-hand-işti, cum zice amicul meu Scriitorincul. Mai ales haine şi mai abitir maşini.Ne mai mirăm că suntem catalogaţi neam de mâna a doua! Ne-nţolim second-hand, conducem autoturisme second-hand, mâncăm produse expirate (inclusiv doctorii) – suntem popor second-hand şi expirat.Colecţionari de vechituri, dar nu de antichităţi, de valori. Nu, doar colecţionari de hârburi, boarfe, inutilităţi, reziduuri. Ăştia suntem. Asta suntem. Nu credeţi c-a venit vremea să schimbăm eticheta! Eu cred că se poate. Neamul acesta merită mai mult.
• Se poate face o ierarhizare a ţărilor şi după alimente (meniuri), la fel cum se întocmesc taxonomii după specificul psiho-comportamental. Aşa cum se spune cap de neamţ se poate zice că Germania e ţara crenwurstului şi berii. Asemănător, aşa cum sunt etichetaţi cei din ţara soarelui răsare, drept oameni reci, se poate vorbi de specificul alimentar nipon numit ukonomiaki. La fel, italienii sunt recunoscuţi ca … macaronari, chinezii artei celor două beţişoare pe post de furculiţă, ca prieteni ai orezului, bulgarii drept specialişti în castraveţi, francezii ca părinţi ai brânzeturilor şi olandezii ca fii ai lor, spaniolii ca mai mari ai căpşunilor, austriecii, ai şniţelelor, ungurii, ai gulaşului şi paprika, americanii, ai fast-foodului, ruşii, ai ceaiului (mai ales de votcă!), iar românii, specialişti ai mâncării omului de către om! Cred că putem arăta că ne-a venit mintea la cap şi că suntem demni urmaşi de Petrache Poenaru, Paulescu, Coandă, Vlaicu, Palade, Cuza, Carol I, Eminescu…
• Mi-e dor de jocurile iniţiate de doamna Ecaterina Popescu la orele sale (de „naturale” şi geografie), chit că, pentru neştiinţă sau indisciplină mai primeau câte un penar, aruncat de la catedră de „coana preoteasă”, direct în frunte. Mi-e dor, de pildă să ne jucăm de-a America şi România. Adică să spunem care e cursul de apă cel mai important din America de Nord şi să-i denumim trei afluenţi. Adică fluviul Mississippi cu Missuri, Arkansas şi Meramac. Apoi să facem acelaşi lucru pentru America de Sud (de fapt, Latină). Deci fluviul Amazon cu Rio Negro, Madeira şi  Ucayali „Dar în Româna de nord?” întreba profa. După care, tot ea, ne dumirea: Mureşul cu Târnavele, Arieşul şi Ampoiul. Dar în cea de sud, mai precis în Oltenia? E vorba de râul Jiu cu Motrul, Gilortul şi Amaradia! Unde-or fi acei profesori pasionaţi şi inventivi? Unde-or fi acele jocuri de care mi-amintesc cu nostalgie şi azi? Dar acei romani care să-şi cunoască patrie cu toate bogăţiile ei şi care să fie păstrate pentru generaţiile de mâine?
• Sunt tentat să mă fălesc cu ceea ce nu e al meu: „Am un nepot deştept!” „Am o studentă frumoasă!”, „Am o maşină performantă!”, „Am o soţie credincioasă!”, „Am un apartament confortabil!”. Vreau să spun că nu apartenenţa fizică, proprietatea dobândită ori folosinţa ocazională sunt motivele intime de mândrie, ci calităţile (dacă sunt) exclusiv ale tale ca: inteligenţa, atitudinea, comportamentul, caracterul, dragostea, voinţa, curajul, răbdarea. Totul, în context social, în raport cu semenii şi prin mijlocirea unor circumstanţe. Nici măcar Hercule n-ar fi fost cel falnic şi demn de admiraţie, dacă n-ar fi existat leul, hidra şi alte „motive” pentru a-i oferi de muncă. Cum nici noi, ca neam, nu vom mai exista mult dacă nu conştientizăm că posesia metafizică  „Am o ţară frumoasă, bogată  şi demnă” incumbă unitatea şi solidaritatea noastră pentru a o slăvi, iubi, cânta, dar mai ales a o apăra!
• Deşi trăim într-o republică, România este bîntuită de regi. Nu mă refer la Casa Regală (care în viziunea mea nu există legal), nici la suveranul defunct care era singurul îndreptăţit să poarte titlui de rege, ci la cohorta de alte capete… încoronate. De la Cioabă al romilor şi Iulian al ţiganilor (sau invers) la regele bordurilor, asfaltului, pădurilor, retocedărilor ilegale, comerţului cu copii şi carne vie, al taficului de maşin furate, al baronilor locali (cum o fi asta!) Regi peste regi, monarhia ciordelii şi delincvenţei, suveranii corupţiei şi matrapazlîcului, regatul tuturor neputinţelor contra puternicilor tuturor fărădelegilor. Chair nu se poate coagula o forâî a cinsteşiei şi credintei care să ducă la abolirea acestori vlstare de sânge albastru contrafăcut!?
• România a devenit oaia neagră a Europei. Nu vă grăbiţi să spuneţi că era de aşteptat, dată fiind „mioriţa laie”, din poemul fundamental al literaturii noastre orale (Mioriţa). E ultima din topul binelui şi prima din clasamentul răului, mai ales din pricina corupţiei generalizate, la niveluri foarte înalte. Un mare luptător cu acest flagel, Ionel Blănculescu, spunea: ”Corupţia este de trei feluri: mare, mijlocie şi mică.”   Peste ani, ca unul care deşi văd că s-au scăpat hăâurile din mână sau că timonierul epavei plutind în derivă din flota inexistentă, care este România, e dat dispărut, tot mai cred în redersarea neamului acestuia. Chit că-mi vine să spun, contrazicându-l pe ierarhizatorul corupţiei că nu mai avem trei feluri, cu unul singur: generalizată. Chiar şi aşa tot mai trec că se mai poate salva. Şi Patria, şi Neamul. Trebuie să vrem! Să ne coagulăm. Să acţionăm. Lupta nu se duce pe micul ecran, nici pe simulatoare. Amintiţi-vă de-acel Târgovişte de moarte întru renaştere!
• Am scris cândva că nu aleşii trebuie blamaţi, ci alegătorii, că nu potentaţii fac dovadă de stupid peuple, ci poporul chiar este second hand. (Eu care scriu asta, ca ins „de-ai noştri, din popor”, sunt prima dovadă că e aşa). Am scris şi scriu: cu vehemenţă, silă, scârbă şi milă! Mai ales după ce am văzut cum un sat întreg – cu preoţi, cu copii, cu femei, bărbaţi, bătrâni întregi la trup şi cu lozinci împotriva justiţiei care l-a prins primind ditamai mitoiul pentru a face o ditamai ilegalitatea pe un făurar de lege, un parlamentar adică, pe care îl cercetează – cere repunerea în drepturi şi iertarea infractorului ca e om bun. Cum este acest popor? Român? Viteaz, neînfrânt, respectabil, european? Aud! Nu aşa se face dreptate. Care dreptate nu poate fi, ca şi adevărul, ca soarele de pe cer, ca România însăşi, decât una. Un partid care să aibă asemenea viziune ne trebuie!
• Deocamdată ludic, observ că iniţialele numelor fondatorilor PNR, pot constitui un cuvânt definitoriu pentru ceea ce-şi propune această coagulare politică: CORP. Aşadar, Chelaru, Onişor, Rotaru şi Peia (deşi ordinea ierarhică a asumărilor de responsabilitate e altă, dar tocmai pentru a evidenţia soliditatea şi unitatea unui proiect) îşi propun şi vă propun o nouă viziune asupra fenomenului naţional, o nouă abordare a interesului Patriotic, o altă perspectivă asupra geografiei româneşti raportată la caroiajul european căreia îi aparţine istoriceşte.  Personal, ca pasionat al lucrurilor categorice, care pot accepta că verdele are nuanţe, dar nu confund verzuiul (nuculiu, prăzuliu etc. ) cu verdele, văd acest demeres fie ca pe o numărare de cadenţă (trei generali de carieră nu pot vedea şi gândi decât în acest ritm), fie ca pe o închinăciune (patru creştini mai ales când semnul crucii este simbolul pregnant al siglei partidului nu pot proceda decât astfel). Vreau să cred că spiritul de corp, unitatea de verbe ale efectivităţii (a voi şi a face) vor constitui pilon de stabilitate şi nucleu de atractivitate într-un efort care, prin emulaţie şi coeziune, poate deveni eficient. Ceea ce reprezintă un scop şi o causa sui! Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!

• Facebook
• Mail